DEFINITIE

Patanjali este considerat unul dintre părinţii sistemului yoga. El a scris un tratat cunoscut sub numele de YOGA SUTRAS – ”Sutrele lui Patanjali” ce cuprinde definitia, scopul, caile si metodele de transformare spirituala prin Yoga, o sinteză de metode, explicaţii, tehnici, filozofie yoga.

Prima sutra (aforism călăuzitor, în sanscrită) este:

Acum este expusă învăţătura yogăi.

Deşi este extrem de scurtă şi simplă, nu trebuie privită simplist. În tradiţia yoghină învăţătura era transmisă cât mai succint, folosindu-se cât mai puţine cuvinte. De aceea nici un cuvânt nu este de prisos, sau suplimentar nici în sutrele lui Patanajli. Începutul, de asemenea este important şi e firesc să cuprindă o primă şi importantă învăţătură. ”Acum este expusă învăţătura yogăi” reprezintă un veritabil semn de atenţionare pentru trezirea faţă de momentul prezent, pentru a trăi conştient ACUM. O întreagă filozofie se poate dezvolta şi de altfel a fost propagată, pornindu-se de la acest imperativ – acum fii cât mai conştient; acum intri în yoga!

A doua sutra spune:

Yoga este încetarea fluctuaţiilor conştiinţei individuale (citta).

Există mai multe interpretări posibile ale acestei faimoase definiri a yogăi. Majoritatea pornesc de la interpretarea cuvântului citta ca fiind minte şi prin urmare yoga ar reprezenta controlul gândurilor sau mai bine spus încetarea fluctuaţiilor acestora. Noi am preferat să păstrăm sensul de conştiinţă individuală ca fiind mai aproape de sensul yoghin al sutra-ei. Conţinutul conştiinţei este mai complex decât simpla gândire ori de ceea ce se înţelege în general prin aceasta. Este însoţit, pe lângă gânduri, de emoţii, trăiri, sentimente, energii lăuntrice toate aflate într-o continuă transformare. În Yoga Inimii Spirituale se vizează cunoaşterea centrului nemişcat al fiinţei, atman, cel care nu se schimbă, nu se transformă şi prin urmare liniştirea acestor fluctuaţii ne oferă şansa de a ne scufunda în acest loc-tărâm al imuabilului. Conştiinţa ”care nu fluctuează” este atman, adevărata noastră natură şi acest lucru va fi în continuare explicat în sutra-ele lui Patanjali.

Există o aparentă opoziţie între individual şi universal, între jivatman (sufletul cel viu) şi atman (sinele suprem) care însă este risipită în momentul în care citta ajunge să fie nemişcată şi conştiinţa de sine să capete dimensiunea universală care îi este proprie prin această cufundare în tăcerea lăuntrică. În această stare de unitate a tot ce există conştiinţa lui ”eu sunt” este fundalul pe care orice experienţă ajunge să fie cunoscută. Yogananda foloseşte în cărţile lui o metaforă foarte plastică cu privire la aceasta şi anume metafora unui film proiectat pe un ecran alb. Albul ecranului este Sinele pur, nemişcat şi neschimbător pe care este proiectată iluzia unei lumi în mişcare. Această iluzie este atât de captivantă încât este uitat fundalul pe care aceasta este proiectată.

Desigur că în yoga totul începe de la liniştirea gândurilor, a forfotei lăuntrice care ne împiedică să vedem esenţialul. Însă această linişte este necesar să fie mai profundă, să se transmită către aspecte tot mai adânci ale fiinţării noastre. Este important să vedem dincolo de aparenta apnee mentală în care lipsesc gândurile de orice fel şi să percepem această pace a profunzimilor în care există doar unica realitate divină.

Prin urmare yoga implică o pătrundere în esenţa neschimbătoare a fiinţei noastre, în Inima Spirituală, centrul nemişcat al unei aparenţe mişcătoare şi aceasta începe prin liniştirea fluctuaţiilor conştiinţei individuale, incluzând aici gânduri, emoţii, pasiuni, sentimente.

Sutra a treia spune:

Atunci cel care vede, martorul, se află în propria sa natură.

În acea stare a lui citta (vṛitti-nirodhaḥ – încetarea fluctuaţiilor) şi în absenţa oricărui obiect (al cunoaşterii), care este natura lui Puruṣa, care este adevăratul Sine care se identifică de obicei  cu aceste percepţii ale minţii?

Sutra spune: atunci „cel care vede” se odihneşte în adevărata sa natură.

Atunci puterea conştiinţei este stabilită în propria sa natură şi aşa este descrisă kaivalya (eliberarea). Când conştiinţa individuală este implicată în lumea exterioară, ea pare să nu mai fie aşa (eliberată) deşi ea este.

„Cel care vede” este o expresie care descrie într-un mod foarte sugestiv Sinele, Martorul tăcut al lumiiYoga Inimii Spirituale vizează ajungerea la Unitate, însă drumul către aceasta trece prin discernerea între real şi ireal, între „adevărata noastră natură” şi falsele identificări (cu numele, forma, funcţia). Prin urmare „Cel care vede” este Sinele, iar ceea ce poate fi văzut este lumea. Aparent se păstrează încă dualitatea care provine din separarea între ”cel care vede” şi ”ceea ce este văzut” până în momentul în care descoperim că ”adevărata noastră natură” nu este diferită ca esenţă de restul universului. Meditaţia de revelare a Sinelui şi metoda vedantică a lui „neti, neti” (nu sunt aceasta, nu sunt aceea) porneşte de la un fapt foarte simplu: nu suntem obiectul observării sau al percepţiei. În momentul în care ne privim mâna, de exemplu, nu simţim că suntem mâna. În momentul în care putem să ne observăm mintea, nu simţim că suntem mintea. Este un proces gradat de dez-identificare de toate ”învelişurile” Sinelui, lucru care apare pe măsură ce citta se linişteşte.

Atunci când ne punem întrebări cu privire la propria noastră natură ajungem să „privim” către realitatea interioară a minţii (cu gândurile sale), a emoţiilor, a senzaţiilor, a respiraţiei, a energiilor etc. şi să realizăm în acest proces că suntem altceva ori altcineva decât toate acele realităţi parţiale şi limitate. Pare că este un proces diferit de cel pe care îl descrie Patañjali prin „încetarea fluctuaţiilor mentale”, dar în cele din urmă experienţa este similară: regăsirea Centrului, a Inimii Spirituale este o încetare a oscilării conştiinţei individuale. Este adevărat de asemenea, că însuşi procesul meditativ conduce către această încetare a fluctuaţiilor lui citta şi metodele folosite pentru obţinerea stării de meditaţie conduc la regăsirea naturii proprii. Pătrunderea în spaţiul dintre inspiraţie şi expiraţie, ori pătrunderea în spaţiul dintre gânduri, starea de martor, ori de observator al propriei fiinţe sunt tot atâtea mijloace de a ajunge în acel Centru care este Inima Spirituală.

Coborârea minţii în Inimă, cum o descriu creştinii care practică rugăciunea, este şi ea o experienţă a „celui care vede” care părăseşte aparenta sa reşedinţă din zona capului pentru a se regăsi în „adevărata sa natură” care este în zona pieptului.

Aceste prime sūtra-e sintetizează esenţa oricărei căi de cunoaştere spirituală: găsirea Centrului este descoperirea Adevărului.