”P”

”P”
PANCHAMAHABHUTAS. Cele cinci elemente tattva-ice fundamentale, şi anume: Pământul subtil (prthivi tattva), Apa subtilă (apas tattva), Focul subtil (tejas tattva), Aerul subtil (vayu tattva) şi Eterul subil (akasha tattva).
PARA. Suprem.
PARA NADI. Nadi-ul suprem, o altă denumire a lui Sushumna nadi.
PARAMATMAN. Supremul Sine (Atman); Conştiinţa Divină Absolută. Paramatman este identic cu Brahman sau Dumnezeu.
PARICHAYA. Cunoaştere, intimitate, repetiţie frecventă. Cunoaştere intimă.
PARICHAYAVASTHA. Stadiul cunoaşterii intime (parichaya). Este al treilea stadiu evolutiv în Pranayama, menţionat în Shiva Samhita.
PAYASVINI NADI (“curentul apos”) este unul dintre canalele prin care circulă forţa divină a vieţii (Prana), situat între Pusha nadi (care se găseşte înapoia lui Pingala nadi) şi Sarasvati nadi (care se găseşte înapoia lui Sushumna nadi) cu punctul de terminaţie în zona urechii drepte (sau la degetul mare de la piciorul drept).
PINDA (“bulgăre”) este un termen folosit în numeroase texte de Hatha Yoga pentru a desemna corpul uman. Siddha Siddhanta Paddhati (1) vorbeşte de şase pinda-e, corpul fizic, numit şi “embrionic” (garbha pinda), nefiind decât manifestarea cea mai grosieră a acestora.
PINDA ANDA (“oul bulgărelui”). În Siddha Siddhanta Paddhati (3.2ff.) se afirmă că întregul macrocosmos se reflectă identic în fiinţa umană. De pildă, broasca ţestoasă mitică ce susţine universul se regăseşte proiectată simbolic în fiinţa noastră în zona tălpilor picioarelor, iar diferitele regiuni sau zone astrale inferioare (patala) sunt omologate cu degetele, genunchii şi coapsele. Regatele sau zonele lumii materiale (bhu loka) pot fi regăsite, în virtutea aceloraşi corespondenţe simbolice, proiectate în diferitele părţi ale trunchiului, în timp ce lumile astrale paradisiace sunt localizate în zona capului.
PINGALA NADI (Pingala = arămiu, roşiatic; “traseul energetic solar”) este unul dintre cele trei canale subtile principale prin care circulă forţa divină a vieţii (Prana). Este amplasat în partea dreaptă faţă de canalul energetic subtil central (Sushumna nadi) şi are punctul de terminaţie la nivelul nării drepte. Este asociat cu soarele (Surya) şi este responsabil cu încălzirea corpului. La nivel fizic, acest nadi corespunde cu sistemul nervos simpatic. În Hatha Ratna Avali (2.143) se precizează faptul că Pingala nadi mai este cunoscut şi sub denumiri Precum Dumbhini, Surya, Yamina, Akshara, Kala Agni, Rudri şi Candi.
PITTA (“bilă”) este una dintre cele trei umori (dhatu) recunoscute în Ayur Veda şi în yoga (celelalte două fiind vata şi kapha). Este asociată cu următoarele calităţi: gras, fierbinte, picant şi lichid. Pentru eliminarea excesului de bilă, anumite texte yoghine recomandă practica lui Bhastrika Pranayama.
PLAVINI PRANAYAMA (“plutitor”; plavini = a înota, a da pe dinafară, a inunda) este unul dintre cele opt tipuri tradiţionale de Pranayama sau de retenţie a suflului subtil (kumbhaka) predate în mod clasic în Hatha Yoga. Textele yoghine fac foarte puţine referiri la felul în care se realizează această formă de Pranayama. În Hatha Yoga Pradipika (2.70) această tehnică este descrisă astfel: prin umplerea la maxim a abdomenului cu aer, adeptul yoghin poate pluti pe apă la fel de uşor ca şi o floare de lotus.
PRAKRITI. “Natură”, “materie”. Materia sau substanţa primordială din care este creat apoi Universul (macrocosmosul). Structura ei se organizează în jurul a trei guna (tendinţe fundamentale): tamas (modalitatea inerţiei şi contracţiei (-)), rajas (modalitatea dinamismului şi expansiunii (+)) şi sattva (modalitatea echilibrului şi unificării (0)). Conform filosofiei Samkhya, care o desemnează şi sub numele de pradhana, Prakriti este o realitate obiectivă; ea este cea care creează lumea gândurilor şi fenomenelor, graţie apropierii ei de Purusha (Eternul Spirit). În schimb, pentru Advaita Vedanta, materia nu are nici o realitate definitivă, deoarece ea nu poate fi percepută decât în starea de veghe sau de vis şi niciodată în starea de somn fără vise sau în starea spirituală turya. Advaita Vedanta nu recunoaşte drept real decât ceea ce are o realitate permanentă în fiecare dintre cele 4 stări fundamentale de conştiinţă.
PRAKRITI LAYA (“absorbţia în Natură”) este menţionată în Yoga Sutra (1.19) ca fiind starea celor care nu reuşesc să transceandă complet “noţiunea de devenire” (bhava pratyaya) şi care ating o pseudo-eliberare fiind într-o stare de disoluţie (videha) în “inima Naturii”. Această descriere reflectă starea acelor zeităţi care, prin comparaţie cu condiţia umană, trăiesc vieţi incredibil de lungi, dar rămân totuşi supuse morţii şi, implicit, lanţului existenţelor relative. După cum explică Vyasa în comentariul său la respectivul aforism din Yoga Sutra, mai devreme sau mai târziu, “presiunea” conştiinţei limitate şi rudimentare a unei fiinţe care a atins starea de Prakriti laya o forţează să experimenteze din nou încarnarea trupească într-unul sau altul din regatele sau lumile subtile sau fizice ale Naturii. Adevărata eliberare, cea care transcende complet Natura (Prakriti), este veşnică.
PRAMANA (“măsură” sau “standard”). În yoga clasică are accepţiunea de cunoaştere valabilă sau corectă. Ca şi toate celelalte şcoli din hinduism, yoga nu ignoră nici ea importanta problemă filosofică a posibilităţilor şi scopului cunoaşterii. Astfel, Patanjali recunoaşte trei surse ale cunoaşterii corecte: percepţia directă, prin intermediul simţurilor (pratyaksha), raţionamentul sau deducţia (anumana) şi mărturia altor persoane competente (agama).
PRANA (“viaţă”; lit. “respiraţie”, de la prefixul pra şi rădăcina an, “a respira”). Suflu subtil, respiraţie, viaţă, vitalitate, energie sau forţă. Prana constă în totalitatea energiilor care se manifestă în univers. Prana  este energia subtilă a vieţii ce penetrează universul la toate nivelele sale, este totalitatea forţelor naturii, atât cele pe care le observăm pretutindeni în jurul nostru (căldura, lumina, gravitaţia, magnetismul, electricitatea), cât şi cele latente, ascunse în fiinţa umană. Prana este subtila energie fizică, vitală, sexuală, afectivă, intelectuală, mentală şi cosmică.
 Ea este energia pe toate planurile de existenţă şi manifestare, de la cel mai înalt la cel mai de jos; tot ceea ce se mişcă, acţionează sau este înzestrat cu viaţă, este o expresie sau o manifestare a Prana-ei. Ea este  forţa vitală esenţială; în cazul corpului uman, perturbările Prana-ei (dezechilibru energetic) într-o zonă a lui conduc la apariţia stării de boală. O formă particulară de Prana este cea vehiculată (conţinută la nivel subtil) de aerul atmosferic. În procesul respiraţiei (în inspiraţie) noi absorbim astfel şi Prana.
În Rig Veda (10.90.13) Prana este un termen prin care se face referire atât la “respiraţia” lui Purusha cel cosmic (a Spiritului divin Suprem), cât şi la suflul vieţii, în general. Anterior, Prana era identificată chiar cu Absolutul Suprem (Brahman), ca sursă transcendentă a întregii vieţi. Într-un context lumesc mai profan, Prana semnifică “aer”. Pe de altă parte, în scripturile sacre din yoga şi din hinduism, Prana reprezintă aproape invariabil forţa universală a vieţii, o energie psiho-fizică vibrantă, similară cu noţiunea de pneuma a grecilor antici. Yoga Vasishtha (3.13.31) defineşte Prana ca fiind acea “putere vibratorie” care susţine permanent întreaga manifestare.
Ulterior s-a făcut o distincţie între forţa universală sau “forţa primară a vieţii” (Mukhya Prana) şi forţa vieţii care dă viaţă unei fiinţe individuale. La nivel individual se consideră că Prana, ca forţă divină a fiinţei umane identificată uneori şi cu sufletul (jiva sau hamsa), sălăşluieşte în Inimă şi are, din punct de vedere auric, culoarea subtilă roşie. În Tri Shikhi Brahmana Upanishad (2.79ff.) se menţionează că forţa Prana-ică circulă prin gură, nas, inimă, ombilic şi degetele mari de la picioare, fiind responsabilă cu asimilarea hranei. Potrivit lucrării Yoga, Yajnavalkya (4.58f.), ea este situată în special în zona de mijloc a abdomenului (aluzie evidentă la samana vayu) şi are funcţia de a extrage din lichide şi din hrana solidă “esenţa” lor (rasa).
La nivel individual, tradiţia yoghină consideră încă din cele mai vechi timpuri că Prana are cinci aspecte sau sufluri specifice (vayu). Iată felul în care erau ele clasificate în primele lucrări yoghine: 1. Prana, suflul ascendent care “ţâşneşte” din zona ombilicului sau a inimii şi care controlează atât inspiraţia cât şi expiraţia (în scrierile ulterioare s-a revenit asupra acestei poziţii considerându-se că doar inspiraţia e coordonată de Prana în timp ce expiraţia este coordonată de apana); 2. apana, suflul subtil asociat cu jumătatea inferioară a trunchiului; 3. vyana, suflul difuz, care circulă prin tot corpul şi în special prin toate membrele corpului; 4. udana, suflul subtil aflat în partea superioară a corpului, fiind responsabil totodată şi de reflexul râgâitului, de vorbire şi de focalizarea atenţiei în stările superioare de conştiinţă; şi 5. samana, suflul subtil localizat în regiunea abdominală, unde este asociat cu procesele digestive pe care, de altfel, le comandă. Suflurile subtile individualizate Prana şi apana sunt asociate adeseori cu inspiraţia şi respectiv cu expiraţia. Alte sinonime pentru Prana sunt Marut, Vata, Vayu Şi Pavana.
În perioada de după Shankara (prin urmare, după sec. IX), autorităţile spirituale în yoga şi Vedanta au mai adăugat un set de cinci sufluri subtile secundare (Upaprana), şi anume: naga (“şarpele”), kurma (“broasca ţestoasă”), kri kara (“cel care scoate sunetul kri”), deva datta (“dăruit de Dumnezeu”) şi dhanam jaya (“cucerirea bogăţiei”).
Cele zece tipuri de Prana circulă de-a lungul a 72.000 de canale energetice subtile (nadi-uri), care hrănesc din punct de vedere subtil toate organele corpului.  Taittiriya Upanishad (2) consideră că această structură subtilă atât de complexă a energiei divine a vieţii alcătuieşte chiar un câmp subtil distinct, identificat cu unul dintre cele cinci corpuri ale fiinţei umane, Prana maya kosha.
În Chandogya Upanishad (2.13.6), cele cinci sufluri subtile principale sunt denumite “păzitorii porţilor către lumea cerurilor”, ceea ce sugerează o înţelegere ezoterică a strânsei relaţii dintre suflul subtil asociat respiraţiei şi conştiinţă, principiu care a stat de altfel la baza numeroaselor tehnici de control al suflului (Pranayama).
PRANA DHARANA (“păstrarea forţei divine a vieţii”) este o tehnică de proiectare a forţei vieţii (Prana) către diferite părţi ale corpului, pentru a restabili cu rapiditate starea lor de sănătate în virtutea amplificării câmpului subtil energetic asociat acestora. Despre această practică, menţionată în Tri Shikhi Brahmana Upanishad (2.109), se spune că vindecă absolut toate bolile (roga) şi alungă starea de oboseală (klama).
PRANA JNANA. Cunoaşterea suflului subtil şi a vieţii.
PRANAMAYA KOSHA. A doua dintre cele cinci kosha (teci) este aşa-zisa structură vitală care însufleţeşte, energizează şi menţine corpul fizic (material) şi gândirea. Atât timp cât ea subzistă în organismul fizic, acesta rămâne în viaţă. Manifestarea cea mai grosieră a acesteia sunt suflurile vitale subtile care sunt în strânsă legătură cu respiraţia fizică.
PRANA RODHA sau PRANA SAMBRODHA (“restrângerea forţei divine a vieţii”). Este un sinonim pentru Pranayama. Restrângerea sau, cu alte cuvinte, interiorizarea şi controlul complet al forţei divine a vieţii (Prana), cunoscută şi sub denumirea de Prana jaya (“cucerirea forţei divine a vieţii”), este confirmată de regulă din punct de vedere practic de capacitatea yoghinului de a-şi reţine suflul respirator pe perioade îndelungate de timp. Pentru a demonstra această abilitate extraordinară, unii yoghini s-au lăsat îngropaţi de vii timp de mai multe ore, sau chiar zile în şir.
PRANA SAMYAMA (“constrângerea forţei vieţii”). Este un alt termen sinonim cu Pranayama. Potrivit lucrării yoghine Brihad Yogi Yajnavalkya Samhita (9.35), aceasta este cea de-a patra etapă evolutivă sau ramură (anga) din yoga, în timp ce Tejo Bindu Upanishad (1.31) o enumeră ca fiind cea de-a 11-a etapă sau ramură a unei forme de yoga denumită “yoga cu 15 ramuri” (pancha dasha anga yoga). Tri Shikhi Brahmana Upanishad (2.30) îi conferă în plus o semnificaţie simbolică, definind-o ca fiind acea convingere potrivit căreia lumea este iluzorie (mithya), aceasta rezultând prin identificarea (samyama) fiinţei noastre cu energia fundamentală a Naturii (Prana) şi de aici cu sursa acesteia, Sinele Divin, Atman.
PRANAVA (“murmurare”). Este o denominaţie ezoterică pentru silaba sacră Aum, care este recitată de regulă în tehnicile de Japa Yoga asociate cu respiraţia printr-o murmurare. În Yoga Sutra (1.28) Patanjali afirmă că Pranava trebuie recitată cu voce tare sau mental cât mai des, meditând asupra semnificaţiei ei profunde în vederea cultivării acelei stări de “focalizare a minţii către interior” (pratyak cetana). Fiind considerată prima mantra, ea mai este cunoscută şi ca “sămânţa creatoare primordială” (Adi bija). Shiva Purana (1.17.4) oferă următoarea etimologie imaginativă: pra provine de la Prakriti (“Natura”) şi nava (care înseamnă corabie), deoarece Pranava este precum o corabie care îl ajută pe yoghin să traverseze în siguranţă oceanul existenţei efemere, pentru a ajunge cu bine pe malul binecuvântat al Absolutului Divin, Atman.
PRANA VAYU. Suflul vital care penetrează corpul uman în întregime. El este plasat în regiunea pieptului.
PRANAYAMA (“controlul suflului”) este cea de-a patra etapă (anga) în aşa-numita “Yoga cu opt ramuri” sau etape evolutive spirituale revelată de către înţeleptul yoghin Patanjali. Cuvântul este compus din Prana (“suflu” sau “forţa vieţii”) şi ayama (“extensie”), ceea ce indică unul dintre obiectivele principale ale tehnicilor de control al suflului, atingerea fazelor de retenţie (kumbhaka) cât mai lungi. În tradiţia yoghină se consideră că prelungirea duratei de reţinere a suflului respirator prelungeşte însăşi viaţa. Pranayama este recunoscută ca fiind una dintre cele mai importante şi sigure instrumente sau modalităţi de reîntinerire şi chiar de atingere a nemuririi corpului fizic. Totuşi, adevăratul scop al tehnicilor de Pranayama este controlul şi diminuarea mişcărilor inutile ale minţii noastre. În Yoga Shikha Upanishad (1.61) se afirmă că este imposibil să controlezi forţa divină a vieţii (Prana) numai prin speculaţii mentale, prin vorbire, prin citirea unor cărţi şi tratate, prin ingeniozitate, prin vrăji sau prin medicamente. Ea poate fi şi trebuie controlată numai prin practica tehnicilor de Pranayama. Yoghinul care se străduieşte să practice yoga fără să-şi poată controla totuşi suflul subtil este comparat (1.62f.) cu o persoană care încearcă să traverseze un ocean fiind îmbarcată într-un vas de pământ nears, care absoarbe apa şi care, prin urmare, este predestinat să se scufunde mai devreme sau mai târziu.
Pranayama este modalitatea principală din Hatha Yoga prin care “puterea şarpelui” (Kundalini  Shakti) este forţată să intre în canalul energetic subtil central (Sushumna nadi) şi să-şi înceapă ascensiunea către zona capului. Textele tradiţionale de Hatha Yoga vorbesc despre opt tipuri sau tehnici principale de control al suflului subtil care sunt numite şi “retenţii” (kumbhaka, lit. “ulcior”). Acestea sunt: Surya bedha sau bedhana (“care străpunge soarele”); Ujjayi (“cel victorios”); Sit kari (“cea în care este scos sunetul sit”); Shitali (“cel răcoros”); Bhastrika (“foalele”); Bhramari (“murmuratul” sau “albina neagră”); Murcha (“leşinul”) şi Plavini (“cea care te face să pluteşti”). În locul lui Sitari şi Plavini, Gheranda Samhita (5.46) menţionează Pranayama de tip Sahita (“combinată”) şi Kevali (“absolută”).
Controlul suflului subtil sau Pranayama are trei faze: inspiraţia (puraka), retenţia (kumbhaka) şi expiraţia (rechaka). În plus, Hatha Yoga Pradipika (2.72) face o distincţie între sahita şi kevala kumbhaka. Prima presupune o retenţie însoţită de inspiraţii şi expiraţii controlate, în timp ce kevala kumbhaka reprezintă retenţia suflului în care ajung treptat să dispară fazele de inspiraţie şi expiraţie.
Înainte să înceapă practica sistematică a tehnicilor de Pranayama, yoghinul trebuie să realizeze diferite practici purificatorii (numite dhauti). Există însă chiar anumite tipuri de Pranayama care servesc acestui scop şi care sunt abordate anterior practicilor propriu-zise. După ce ajunge să îşi controleze perfect suflul respirator, yoghinul este pregătit pentru fazele mai înalte din yoga. Gheranda Samhita (5.1) menţionează patru premise de bază pentru practica tehnicilor de Pranayama: sthana, locul potrivit; kala, momentul adecvat; mita ahara, dieta moderată; şi nadi shuddhi, sau puritatea canalelor subtile (nadi-urilor) prin care circulă forţa divină a vieţii. În Shiva Samhita (3.37) se recomandă ca Pranayama să nu fie practicată imediat după masă sau atunci când suntem flămânzi. Ea arată că putem servi totuşi un pahar cu lapte şi nişte unt la câtva timp înainte de a începe.
Hatha Yoga Pradipika (2.15) recomandă o mare atenţie atunci când practicăm controlul suflului respirator: “Aşa cum un leu, un tigru sau un elefant sunt îmblânziţi  gradat, tot astfel trebuie controlată şi forţa divină a vieţii (Prana); în caz contrar, ea îl poate ucide pe practicant”. Însă atunci când este executată corect, Pranayama are o mare valoare curativă, vindecând printre altele (după cum menţionează acelaşi text) sughiţul, tusea, astmul, precum şi durerile de cap, urechi şi ochi. Despre Pranayama se mai spune că reduce cantitatea de fecale, urină şi flegmă (kapha), şi că revigorează corpul şi mintea, având chiar un efect uimitor de reîntinerire.
Practica tehnicilor de Pranayama este asociată cu diverse fenomene psihosomatice adesea excepţionale. Shiva Samhita (3.40ff.) menţionează patru etape ale acestui proces. În prima etapă apare transpiraţia (sveda), care trebuie masată pe piele şi în special pe pielea membrelor. În a doua etapă, yoghinul experimentează apariţia unor stări de vibraţie sau tremur interior (kampa). În cea de-a treia etapă, el începe să sară “precum o broască” datorită forţelor antigravitaţionale care se declanşează sporadic în fiinţa sa. În cea de-a patra etapă, el experimentează o puternică tendinţă ascensională (laghuta) şi este chiar capabil să “păşească” pe aer sau, cu alte cuvinte, să leviteze.
PRANAYAMA VIDYA. Cunoaştere intimă, ştiinţa (vidya) controlului suflurilor subtile Pranayama.
PRATILOMA PRANAYAMA. Pratiloma înseamnă în contracurent, în răspăr, împotriva curentului. În acest tip de Pranayama, inspiraţia se face alternativ când pe una când pe cealaltă nară, fiind urmată de o expiraţie realizată pe nas.
PRATYAHARA. Retragere a mentalului şi ieşirea sa de sub dominaţia tiranică a simţurilor şi a obiectelor simţurilor. A cincea etapă în yoga.
PRATYAKSHA (“percepţie”; lit. “a avea ceva în faţa ochilor – aksha”). În yoga clasică, această noţiune desemnează unul dintre cele trei instrumente ale cunoaşterii corecte (pramana), celelalte două fiind raţionamentul mental sau deductiv (anumana) şi tradiţia spirituală (agama). Mahabharata (12.211.26), unul dintre textele cele mai reprezentative pentru yoga preclasică, afirmă că de fapt percepţia este cea care stă la baza celorlalte două instrumente epistemologice. În alt context (12.289.7) se arată că pratyaksha este folosită pentru a echilibra sau armoniza elementele practice de yoga cu o cunoaştere teoretică prin abordarea tradiţiei Samkhya, care are un caracter mai filosofic şi se bazează pe cunoaşterea predată în cărţi (shastra vinishcaya).
Pratyaksha este totodată un concept care defineşte a şasea etapă (anga) evolutivă din aşa-numita “disciplină cu şapte ramuri” (sapta sadhana). Din această perspectivă mai înaltă ea este definită în Gheranda Samhita (1.11) ca fiind percepţia directă a Sinelui Divin (Atman), rezultată în urma meditaţiei (dhyana). Această înaltă percepţie spirituală este numită însă de regulă sakshatkara, pentru a sublinia faptul că realizarea Sinelui Suprem (Atman) nu este nicidecum o cunoaştere bazată pe simţuri, ci o percepţie inefabilă şi directă.
PRAVRITTI MARGA. Calea acţiunii.
PRITHIVI. Pământul, în special în sensul de element subtil esenţial (tattva). În scrierile vedice, prithivi reprezintă mama tuturor fiinţelor, fiind invocat în acelaşi timp cu Cerul. Conform Vedelor, există trei tipuri de prithivi, cărora le corespund trei ceruri (planuri paralele). Pământul fizic este numit bhumi sau bhurloka (lumea fizică).
PURAKA (“inspiraţie”) este una dintre cele trei faze în controlul suflului (Pranayama). Brihad Yogi Yajnavalkya Samhita (8.19) o defineşte ca fiind o restricţie sau, cu alte cuvinte, o impunere marcată de o direcţionare controlată a suflului care umple toate canalele subtile (nadi-uri), ceea ce presupune faptul că, în viziunea autentic yoghină, inspiraţia înseamnă mult mai mult decât simpla umplere a plămânilor cu aer. Ea reprezintă în primul rând atragerea în interiorul fiinţei noastre a forţei universale şi divine a vieţii (Prana).
PURANA. “Străvechi culegeri de parabole şi învăţături spirituale”; sunt scrieri simbolice tradiţionale indiene, care fac mult mai accesibilă cunoaşterea înţelepciunii vedice. Inspirate de iubirea de Dumnezeu (bhakti), Purana-ele constituie principalele texte de referinţă ale adepţilor celor 3 ipostaze fundamentale ale Divinului, Brahma, Vishnu şi Shiva. Miturile şi povestirile din purana-e constituie şi astăzi o imensă mină de informaţii spirituale, redate într-o formă simbolică sau alegorică spre a fi pe înţelesul tuturor.
PURUSHA. „Om”, în sensul de om divin, universal şi etern, fiinţa supremă, una dintre cele două realităţi recunoscute de filosofia Samkhya, care vede în Purusha Sinele Etern, Pura Conştiinţă. El este „spectatorul” sau „martorul” complet detaşat care asistă netulburat la mutaţiile lui Prakriti (”natura”), deşi Universul nu poate să apară decât prin uniunea dintre Purusha şi Prakriti. În Vedanta, Purusha este asimilat cu Atman şi astfel este indirect identificat cu Brahman.
PURUSHARTHA. Cele patru ţeluri ale vieţii omului, şi anume: dharma (datoria), artha (averea), kama (plăcerea) şi moksa (eliberarea).
PUSHA NADI (“curentul hrănitor”) este unul dintre canalele subtile (nadi-uri) prin care circulă forţa vieţii (Prana), fiind situat, aşa cum afirmă de regulă textele yoghine autentice, în spatele lui Pingala nadi.