Centrarea în Inima Spirituală

Centrarea în Inima Spirituală este o practică de bază, simplă şi directă. Ea este întâlnită ca element tehnic important în sufism, creştinism, iudaism. Prin naturaleţea sa, sunt diminuate riscurile tentaţiilor şi devierilor. De aceea, consecvenţa şi încrederea în această metodă ne vor ajuta imens. Cufundarea în Inimă, folosind metoda lui Ramana Maharshi, ne ajută de asemenea să trecem dincolo de sentimentalism, de tărâmul emotivităţii şi ataşamentelor individuale. Este un prim pas important în revelarea naturii noastre divine. Centrarea în Inima Spirituală reprezintă de fapt o atitudine esenţială care, odată integrată, tinde să se reflecte spontan ca un mod de „a fi”.

Esenţa metodei lui Ramana Maharshi

Ramana Maharshi îşi rezuma metoda în felul următor: „Ceea ce este esenţial în orice sadhana (practică spirituală) este să încerci să aduci înapoi mintea agitată şi să o fixezi doar asupra unui singur obiect. De ce să nu o aducem înapoi şi să o fixăm în atenţia asupra sentimentului purei existenţe? Aceasta este âtma-vichara, căutarea Sinelui (a Inimii Spirituale). Aceasta este tot ceea ce trebuie făcut.”

Acest pasaj sugerează un fapt esenţial pe care Ramana îl expune foarte logic, şi pe care, din păcate, prea puţini l-au înţeles: din moment ce, în general, scopul meditaţiei este fixarea minţii asupra unui obiect, de ce să ne îndreptăm atenţia asupra diferitelor obiecte exterioare sau chiar interioare, când mult mai eficient este să te orientezi asupra sursei însăşi a atenţiei tale, asupra Sinelui divin, a Inimii Spirituale?

Atenţia sau meditaţia asupra oricărui obiect ne păstrează în dualitatea: 1) „eu”, subiectul cunoscător şi 2) „acela”, obiectul de cunoscut. Dacă atenţia e îndreptată asupra Inimii Spirituale, deci asupra subiectului cunoscător sau, altfel spus, asupra a ceea ce suntem, asupra sentimentului intim al purei existenţe, asupra sursei însăşi a atenţiei, atunci sunt create premisele unei adevărate transformări interioare, pentru că subiectul şi obiectul colapsează într-o unică viziune a Unităţii. Prin urmare, este foarte firesc să urmărim ca principalul obiect al meditaţiilor noastre să fie Inima Spirituală (pentru ca aceasta să se reveleze apoi ca subiectul cunoscător, ceea ce suntem noi în intimitatea desăvârşită a fiinţei).

Sentimentul Adevărului

Orice gest de centrare în Inima Spirituală, orice apropiere de natura divină, de Dumnezeu, aduce după sine o evidenţă intuitivă, un sentiment al Adevărului, al Iubirii, care la rândul lor sporesc şi mai mult aspiraţia centrării în Inima Spirituală. Prin urmare, adâncirea în Inimă îşi găseşte o împlinire naturală în înflorirea sentimentului de iubire, de armonie, de acord perfect cu Totul, de comuniune cu Dumnezeu. Deschiderea sufletului şi procesul “de umplere” gradată a acestuia cu iubire de Dumnezeu sunt expresii fireşti ale centrării în Inimă.

Există o fericire şi o libertate care sunt inerente centrării în Inima Spirituală. Ele vor infuza treptat orice practică yoga şi apoi întreaga noastră viaţă.

În Yoga Inimii Spirituale, prin centrarea în Inimă, ne deschidem şi descoperim mai întâi frumuseţea şi armonia intrinsecă fiinţei noastre pe care învăţăm apoi să le recunoaştem şi în afara noastră. Această centrare ne inspiră totodată să acţionăm în viaţa de zi cu zi în acele moduri care celebrează şi exaltă esenţa vieţii, fericirea şi iubirea inerente Inimii Spirituale. Pe de altă parte, centrarea ne conferă discernământul de a intui ce acţiuni nu sunt în armonie cu Spiritul. Bazându-ne pe acest discernământ al Inimii, urmărim să ne punem în armonie cu ceea ce trezeşte dimensiunea infinită a fiinţei noastre. Astfel, suferinţele se diminuează pentru a ne lărgi conştiinţa frumuseţii şi a splendorii unei vieţi care şi-a regăsit centrul.

În momentul în care conştiinţa Inimii Spirituale e prezentă, realizăm că viaţa întreagă e sacră. Cu cât Inima Spirituală este mai prezentă în viaţa noastră, cu atât mai pure, mai profunde şi mai vii devin bucuriile şi aspiraţiile noastre. Recunoaşterea plenitudinii şi sacralităţii vieţii începe să se exprime spontan.

Sărbătoarea centrării în Inimă

Ca o importantă consecinţă a centrării în Inimă, viaţa e văzută din ce în ce mai mult ca o sărbătoare aducătoare de fericire şi libertate, o celebrare a spiritului.

Există o diferenţă esenţială între o sărbătoare profană şi una sacră.

Într-o sărbătoare profană cauţi să uiţi de angoasele tale şi de tine însuţi. În sărbătoarea sacră a practicii yoga, apare reamintirea de Sine, iar fericirea iubirii este modul de a o celebra.

Prin centrarea în Inimă ne armonizăm cu legile intrinseci ale naturii, iar principiile morale şi atitudinile recomandate în yama şi niyama decurg spontan. De exemplu, ahimsa (nonviolenţa), santosha (mulţumirea) sau aparigraha (nonacumularea) sunt realizate nu pentru că ne propunem respectarea unor reguli, ci ca o consecinţă firească a viziunii noastre intime asupra vieţii.

Necunoscutul devine Inefabil

Prin reconectarea la Inima Spirituală, reintrăm în fluxul pur al existenţei. Tensiunile, fricile, traumele sunt eliminate gradat şi astfel fiinţa noastră, în integralitatea ei, emană pace, forţă, energie vindecătoare, iubire. Această pace profundă nu poate fi creată prin vizualizare sau impusă printr-o voinţă individuală. Ea radiază de dincolo de gândire, de personalitate.

„Necunoscutul”, care este sursa fricii atunci când suntem prinşi în limitările conştiinţei individuale (deci în mintea discursivă), se revelează ca Realitate inefabilă divină şi devine sursa bucuriei, atunci când suntem centraţi în Inimă.

Integrarea în viaţa zilnică

Adâncirea în Inima Spirituală este o constantă a practicii care ne permite să simţim libertatea, fericirea, vastitatea, iluminarea, odată cu orice act de interiorizare, în fiecare asana. Urmărim apoi să infuzăm aceeaşi trăire şi cu ochii deschişi.

Practica centrării în Inima Spirituală ar putea fi uşor de realizat în orice situaţie, iar atunci când este adusă la măiestrie, se integrează perfect în viaţa de zi cu zi. Urmărim ca această practică să nu provoace o ruptură între tendinţele şi preocupările meditative şi aşa-zisele obligaţii sociale.

Practica spirituală se poate asemăna cu pregătirea şi repetiţiile pe care un dansator le face înaintea spectacolului. Sunt exersaţi paşii, atitudinile etc. care, ulterior, în spectacol, sunt realizate cu naturaleţe. Spectacolul este viaţa, iar „repetiţia” este practica spirituală.