”D”

DARSHANA UPANISHAD este una dintre aşa-numitele Upanishade despre yoga şi este alcătuită din 224 de sutra-e, distribuite în zece secţiuni sau capitole. Învăţăturile sale sunt expuse de către maestrul yoghin Dattatreya discipolului său Samkriti. Practicile fundamentale din yoga expuse de Dattatreya sunt aceleaşi cu cele descrise în Yoga Sutra. Totuşi, orientarea metafizică a textului este non-dualistă. În această lucrare, o atenţie cu totul deosebită este acordată nadi-urilor, însă practicile yoghine superioare sunt abia schiţate.

DATTATREYA. Este maestrul yoghin şi fondatorul practicilor yoga postclasice şi a fost sanctificat după moartea sa (fiind considerat o încarnare a Divinităţii). Numele său înseamnă “Datta, fiul lui Atri”. A revelat şi a predat o cale spirituală evolutivă cu opt etape sau „ramuri” (ashta anga yoga). Mitologia îl celebrează ca o încarnare (avatara) a lui Vishnu, dar şi shaiviştii (adoratorii lui Shiva) îl consideră una dintre figurile lor spirituale majore. Printre alte lucrări, i se atribuie Avadhuta Gita, Jivan Mukti Gita, şi Tri Pura Rahasya, toate acestea fiind lucrări care aparţin sistemului filosofic AdvaitaVedanta.

DEHA (“corp”, de la rădăcina dih, “a unge”, “a păta (a murdări)”). În tradiţiile spirituale din India (şi nu numai) pot fi distinse două atitudini total diferite între ele faţă de corpul fizic (şi, în general, faţă de corporalitate şi materie). Pe de o parte, corpul este caracterizat ca fiind un “conglomerat urât-mirositor… de oase, piele, tendoane, muşchi, măduvă, carne, sămânţă, sânge, mucozităţi, lacrimi, fecale, urină, aer, bilă şi flegmă…, supus dorinţelor, mâniei, lăcomiei, iluziilor, fricii, dezamăgirilor, invidiei, fuziunii cu ceea ce este mereu indezirabil, foamei, setei, senilităţii, bolii, tristeţii, morţii şi altor rele asemănătoare”, aşa cum se susţine de exemplu în Maitraya Niy Upanishad (1.3). Pe de altă parte, corpul este ridicat la statutul de “templu al lui Dumnezeu” (Deva alaya), aşa cum se face în Maitreya Upanishad (2.2). Acest ultim punct de vedere, afirmativ (spre deosebire de celălalt, care era negativ), fusese exprimat deja în lucrarea străveche Chandogya Upanishad (8.12.1): “Acest corp este muritor, o, Maghavan. Totuşi, el este locul de odihnă al Sinelui (Atman)”.

Într-o manieră similară, două milenii mai târziu, în Yoga Vasishtha (5.66.32) se susţine că trupul este un instrument extrem de preţios pentru îndeplinirea îndatoririlor lumeşti ale adeptului yoghin. Mai mult decât atât, el este – aşa cum afirmă textul (4.23.189f.) – o sursă de infinite necazuri pentru fiinţele ignorante, dar o fântână de fericire pentru cei înţelepţi care, de altfel, nici nu experimentează moartea ca fiind o pierdere sau un motiv de suferinţă. Pentru yoghin, corpul fizic este precum o trăsură cu ajutorul căreia el se poate deplasa în această lume materială şi care îl poate conduce către bunăstare şi eliberare. În mod similar, în Markandeya Purana (39.61) se susţine că trupul trebuie menţinut într-o stare cât mai bună, căci el este instrumentul de bază prin care pot fi atinse virtutea (dharma), prosperitatea (artha), desfătarea senzuală (kama) şi eliberarea spirituală supremă (moksha).

Yoghinii compară adeseori corpul fizic cu un ulcior (ghata) care trebuie bine ars în focul disciplinelor yoghine. În Yoga Kundali Upanishad (1.77) se vorbeşte despre practici alchimice de transsubstanţializare sau, altfel spus, de transformare a “corpului material” (adhibhautika deha) într-un “corp divin” (adhidaivika deha). Cel mai pur vehicul al unei fiinţe este considerat însă a fi aşa-numitul “corp supraconductiv” (ativahika deha). După cum explică tratatul yoghin Yoga Shikha Upanishad (1.27), corpul este de regulă nesimţitor (jada) sau “crud ( în sensul de necopt sau negătit la foc)” (apakva); de aceea, el trebuie “energizat” (ranjayet) de către yoghin, astfel încât el să devină cu adevărat “copt” (pakva). În lucrarea Uddhava Gita (10.29), un asemenea corp „copt” sau, altfel spus, maturizat din punct de vedere spiritual este numit yoga maya vapus, adică “un corp rafinat prin practica yoga”, fiind considerat indestructibil şi nesupus timpului.

În Yoga Vasishtha (3.57.23) se vorbeşte despre “corpul yoghinului” (yogi deha) ca fiind invizibil chiar şi pentru ceilalţi yoghini. Un asemenea corp spiritualizat este atribuit multor adepţi yoghini – printre care Babaji reprezintă un exemplu foarte cunoscut – ceea ce a condus în timp la un amplu folclor şi la numeroase legende.

DESHA (“loc”) este un termen care denotă deopotrivă atât locul exterior potrivit pentru practica yoghină cât şi zona lăuntrică specială în care datorită unor confluenţe energetice se recomandă să fie realizată concentrarea mentală. Aceste zone sunt, de exemplu, centrii de forţă (chakra-ele) şi locurile senzitive (marma sthana) ale corpului.

Alegerea unui loc potrivit atât pentru realizarea practicilor yoghine în cazul unei zone exterioare, cât şi pentru focalizarea mentală, în cazul zonelor lăuntrice, este considerată o premiză şi o condiţie a succesului în practica yoga. În acest sens, desha este una dintre disciplinele care constituie „yoga cu 15 ramuri” (pancha dasha anga yoga). La modul general, toate textele yoghine indică faptul că locul exterior ales trebuie să fie curat şi liniştit. Unele texte sunt mai specifice. Astfel, în Shvetashvatara Upanishad (2.10) se menţionează necesitatea ca solul să fie neted, fără pietricele, nisip şi fără vreun foc în apropiere; el trebuie să fie discret (ascuns), fără zgomote care să tulbure auzul, plăcut vederii şi protejat de vânt. Se recomandă locuri izolate, cu mirosuri naturale plăcute, cum ar fi munţii, peşterile, templele, precum şi casele goale.

DHAIRYA (“fermitatea”) este, potrivit tratatului yoghin fundamental Hatha Yoga Pradipika (1.16), unul dintre factorii care favorizează practica yoga. Dhairya se numără printre practicile care constituie în anumite şcoli de yoga “disciplina cu şapte ramuri” (sapta sadhana).

DHANANJAYA VAYU. Unul dintre suflurile vitale care rămâne în corp chiar şi după moarte şi face uneori să se umfle cadavrele.

DHATU (“constituent”). Acest termen se referă (uneori) la cele trei umori corporale: aerul (vata), bila (pitta) şi flegma (shleshma sau kapha). În alte cazuri, se referă la cei şapte constituenţi enumeraţi, spre exemplu, în Yoga Bhashya (3.29): pielea, sângele, carnea, tendoanele, oasele, măduva şi sămânţa (shukra). Unele şcoli yoghine înlocuiesc în această enumerare pielea cu fluidul subtil rasa (care se afirmă în acest caz că izvorăşte din inimă şi susţine din punct de vedere subtil întregul corp), iar măduva cu grăsimea. Tattva Vaisharadi (1.30) menţionează că dhatu-urile sunt numite astfel fiindcă “ţin laolaltă” (dharana) structura fizică. Uneori, într-un context mai specific, dhatu se referă la principalul constituent al corpului, şi anume “nectarul nemuririi” (amrita).

DHRITI (“constanţă”). Este considerată uneori ca fiind una dintre cele zece practici ale disciplinei morale (Yama), care în alte lucrări yoghine nu are doar cinci impuneri ca în cazul sistemului dezvoltat de Patanjali în Yoga Sutra. Shandilya Upanishad (1.1.12) o traduce ca fiind de fapt o “stabilitate mentală” (cetah sthapanam) constantă, menţinută astfel indiferent de conjuncturi şi care poate fi experimentată mai ales în momentele dificile. Uddhava Gita (14.36) explică acest concept ca fiind “controlul subtil asupra limbii şi al organelor genitale”. Bhagavad Gita (18.33) distinge trei tipuri de dhriti-uri, în funcţie de predominanţa uneia dintre cele trei calităţi (guna-e) ale Naturii (Prakriti). Astfel, sattvika dhriti este acea fermitate care permite în permanenţă controlul spontan al minţii, al suflului respirator şi al simţurilor. Raja dhriti este acea fermitate care permite adeptului să respecte virtutea (dharma), să îşi asigure prosperitatea (artha) şi plăcerea (kama), rămânând însă ataşat de fructele acestora. În sfârşit, tamasa dhriti este specifică persoanelor care trăiesc sub imperiul iluziei, fiind ataşate de somn (svapna), teamă (bhaya), durere (shoka), descurajare (vishada) şi impurificare (mada).

DHYANA. Meditaţie, reculegere meditativă. Dhyana face parte din cele patru stadii ultime ale sistemului yoga al lui Patanjali, cunoscute sub numele de dharana, dhyana, samyama şi Samadhi. Dhyana este împreună cu samyama (identificarea perfectă) treapta care ne permite să atingem Samadhi. Pentru aceasta trebuie să suspendăm gândirea în scopul de a elibera conştiinţa absolută de orice interferenţe efemere. Patanjali numeşte meditaţia “un flux sau curent de gândire superioară, neîntreruptă care converge către obiectul concentrării (dharana)”.

DIVYA-DEHA sau DIVYA-VAPUS (“corpul divin”). Potrivit lucrării yoghine fundamentale Hatha Yoga Pradipika (4.71), acesta este un corp subtil luminos care este obţinut în prima etapă a realizării spirituale yoghine, sau pe cel de-al nouălea nivel de manifestare a sunetului lăuntric (nada). Uneori, acest termen se referă la ativahika deha.

DRIDHA KAYA sau DRIDHA SHARIRA (“corpul ferm”). Este un termen din Hatha Yoga care se referă la corpul transformat al adeptului.

DRIDHATA (“fermitate”), reprezintă al doilea element constituent al „Căii cu şapte ramuri” (sapta sadhana) expuse în Gheranda Samhita (1.10). Ea rezultă ca urmare a practicilor posturale (asana). Hatha Yoga Pradipika (2.13) recomandă, pentru a obţine acest tip de fermitate, să ne frecăm de corp cu propria transpiraţie (sveda) rezultată în cursul practicării tehnicilor de Pranayama.

Anunțuri